Monday, January 11, 2016

Copilărie şi tu

Mi-am dat seama cum de la o vreme, inconştient, reconstruiam amintirile copilăriei alături de tine, bunicule. Mi-am dat seama cum înainte cu două zile o senzaţie de pierdere şi durere căreia nu îi dădeam de cap mă copleşea fizic şi psihic şi că m-am gândit la tine. Mi-am dat seama cum veneam către tine în speranţa că o să revăd acelaşi zâmbet iubitor şi ştrengăresc care ţi se desena pe chip de câte ori îţi vedeai familia în jurul mesei, împreună. Pentru asta trăiai, pentru asta munceai. Niciodată nu erai mai bucuros decât atunci când aveai familia alături. Niciodată nu erai mai mândru. Acum visez la aceeaşi bucurie, cândva datorată ţie. Acum am puterea să mă ridic din nou şi din nou, datorită ţie. Mi-am dat seama că ai fost un al doilea tată pentru mine, aşa cum spuneai că sunt "fata ta" chiar şi atunci când nu îi mai recunoşteai pe restul, inclusiv pe cea care îţi era într-adevăr fată şi mie mamă.

Îmi aduc aminte zilele geroase în care povesteam lipiţi cu spatele de teracota pe care o adoram, cu drag îmbâcsită cu lemne ca să nu "simtă frigul nepoţii" şi în care pierdeam ore întregi departe de orice realitate a zilelor de astăzi, jucând ţântar sau îndopându-ne cu orice puteai găti cu multă răbdare pe plita acelei sobe care te punea la încercare în fiecare dimineaţă.

Mi-am dat seama că aceste amintiri ţin de cald mai mult decât acea teracotă. Mi-am dat seama că aceste amintiri simple îmi sunt cele mai dragi. Mi-am dat seama că aceste poveşti şi obiceiuri le voi transmite gândindu-mă la tine cu acelaşi dor. Poate într-o zi o să stăm iar cu orele în jurul plitei ca să facem "treabă" împreună, doar noi doi, aşa cum am făcut încă de când am început să-mi conştientizez copilăria.

Poate într-o zi o să-ţi revăd zâmbetul sincer, iubitor şi simplu.
Poate într-o zi o să revăd zâmbetul tuturor celor pierduţi în anul care abia s-a încheiat.

No comments:

Post a Comment