Păşind, visez

Mi-am încălcat promisiunea încă o dată. Aceea de a reveni. Însă cu bună ştiinţă, am făcut-o pentru că graba îmi fura gândurile. Acestea fiind spuse, am două subiecte pe care le-aş puncta acum, fără vreo speranţa de a recupera acele gânduri răpite de timpul scurs din 2015.

Dream

Într-o lume atât de grăbită să înceapă şi să pună punct oricărui lucru şi atât de ostilă, ţin mai mult decât orice la inocenţa pe care, ca printr-un miracol, nu am reuşit să o pierd. Ea este stabilitate. Încearcă să mi-o furi pe neaşteptate şi mă vei pierde. Încearcă să o înfăşori în altă haină şi voi dispărea. Ea mă face să visez şi să permit acelor frumoşi bujori de mai să-mi deseneze în obraji. Când visez, învăţ să păşesc spre optimism. Când păşesc, zâmbesc.

Dream 

Este sezonul viselor, este sezonul bucuriilor, este sezonul vacanţelor. De data aceasta, renunţ la cortinele oferite de cuvinte şi o spun fără pic de îndoială: dacă ceva vă nemulţumeşte, schimbaţi-l. Dacă nu vă puteţi bucura de frumuseţea vieţii la orice pas, cu atât mai mult în contextele oferite de vară, atunci este de vină fie un gând, fie persoană/persoanele de lângă voi. Şi dacă o "altcineva" a mai spus asta înaintea mea (probabil aşa şi este), aş cita-o, însă nu o cunosc. Când sentimentele sunt sincere şi zidite de furtuni şi fericiri, nu murdărite de o societate mult prea superficială şi la un pas de deznădejde, sau de motive felurite şi personale care-mi depăşesc capacitatea de înţelegere, oriunde te-ai afla, fie acel "oriunde" paradis sau puţ, vei găsi motive de bucurie la orice pas. Dacă nu, care este rostul?

Sublimul simplităţii

Cuvinte simple înnădite de un viitor sigur care îţi străbat mintea la pătrunderea primelor raze efemere ale soarelui în sanctuarul liniştii tale şi care pentru o zi îţi pecetluiesc sentimentele adăpostite de inocență.

Un pas înainte, cinci înapoi

Am avut câteva tentative de a scrie ceva de câtva timp, însă de câte ori încerc, cuvintele fie îmi fug spre locuri în care nu ar trebui, fie se ascund.

Când am impresia că mă apropii de ele, îmi dau seama cât sunt de departe de fapt. Sunt multe gânduri la mijloc, poate prea puţin spaţiu şi poate inutil aşternute virtual sau cum or fi.

A venit iarna...

Multe lipsesc, prea multe sunt, mă învârt în cercuri dintr-o poziţie nesemnificativă. Şi mi-e teamă. Mi-e teamă că o să pierd în final. Mi-e teamă că o să mă pierd.

Riscurile, într-adevăr, ţi le asumi singur, conştient sau nu, atunci când iei o hotărâre, fie că reuşeşti să o respecţi până la capăt sau nu. Sau că te convingi că o respecţi. Sunt convinsă însă că nu ştim ce presupun aceste riscuri decât în momentul în care suntem puşi să facem o alegere sau în momentul în care simţim cum ne împresoară... sau în momentul în care realizezi cât de mult te-ai implicat emoţional, de fapt.

Înfăşurată în speranţe, parcă mai puternice ca niciodată, dar şi mai neliniştite, am rămas aceeaşi şi în 2015... o visătoare prizonieră a moralei şi miilor de gânduri. Să vedem de aici încolo încotro ne poartă zilele şi deciziile.

P.S.: Nu ştiu dacă se întâmplă ceva, însă nu pare natura mai frumoasă ca oricând?