Am considerat întotdeauna că unul dintre elementele enigmatice care ne face umani este râul nesfârșit de speranță care izvorăște involuntar din sentimente ce-ți cuprind sufletul pe nesimțite. Speranța este cea care îți poate aduce soarele în viață, dar și cea care te poate doborî.
Să fie oare atunci speranța cea care se stinge cel din urmă? Cea care încă te ține agățat de absurd, până la urmă? Ce se întâmplă atunci când zilnic o simți cum își pierde din intensitate?
Am pornit de cele mai multe ori de la principiul că nimic nu este imposibil atunci când ești pregătit să lupți până în ultima clipă. Dar am început să realizez, pe calea cea dură, că lupta nu este suficientă nici măcar atunci când speranța și dorința se împletesc împreună într-o rază de optimism nesăbuit pe care sufletul ți-l absoarbe încetul cu încetul.
Unele situații sunt imposibile (fără îndoială, din voința cuiva) fie că ești tu pregătit să renunți la orice pentru a le schimba statutul în Posibil.
Să fiu oare pe punctul de a lua forma lui Icar?
No comments:
Post a Comment