Speranță

Am considerat întotdeauna că unul dintre elementele enigmatice care ne face umani este râul nesfârșit de speranță care izvorăște involuntar din sentimente ce-ți cuprind sufletul pe nesimțite. Speranța este cea care îți poate aduce soarele în viață, dar și cea care te poate doborî.
Să fie oare atunci speranța cea care se stinge cel din urmă? Cea care încă te ține agățat de absurd, până la urmă? Ce se întâmplă atunci când zilnic o simți cum își pierde din intensitate?
Am pornit de cele mai multe ori de la principiul că nimic nu este imposibil atunci când ești pregătit să lupți până în ultima clipă. Dar am început să realizez, pe calea cea dură, că lupta nu este suficientă nici măcar atunci când speranța și dorința se împletesc împreună într-o rază de optimism nesăbuit pe care sufletul ți-l absoarbe încetul cu încetul.
Unele situații sunt imposibile (fără îndoială, din voința cuiva) fie că ești tu pregătit să renunți la orice pentru a le schimba statutul în Posibil.
Să fiu oare pe punctul de a lua forma lui Icar?

Vis/coşmar

Un moment de reverie al subconştientului a luat forma unui coşmar care are toate şansele să fie transpus în realitate.
Dezavantajul la a fi o persoană destul de raţională şi realistă este faptul că cele mai mari preocupări şi griji, de obicei, tind să prindă viaţă. Ai crede că din moment ce toate aceste gânduri ancorate în realitate ţi-au străbătut deja mintea, vei fi pregătit pentru orice ţi-ar pregăti viaţa, însă nu rămâi decât cu un gust amar şi cu impresia absurdă că firul vieţii tale este ţesut cu un umor întunecat. Din nefericire, visele nu au tendinţa de a prinde viaţă atât de des precum temerile.
Vorbim de vise, realitate şi umor întunecat. Subconştientul, cel mai probabil - aşa cum ar fi tentată să spună orice persoană bine împământenită în ale realităţii fără pic de miere - a încercat să-mi picteze imaginea viitorului meu dacă voi menţine aceeaşi cale ca şi până în prezent, prin intermediul unui vis. Cu atât mai absurd mi se pare faptul că tocmai prin vis mi s-a arătat acest viitor, când relaţia mea cu visul se limitează de cele mai multe ori la ochii deschişi spre cerul înstelat şi la melancolia meditativă care îi însoţeşte. Încă un motiv, poate absurd, să mă încred în ceea ce mi s-a arătat. Logica nebunului.
Cea mai mare temere a mea din clipa de faţă şi ultimele luni mi-a fost desenată deloc în culori vii. Şi promit... nimic nu mi s-a părut mai real decât acel vis. Iar faptul că orice am făcut până acum şi orice aş fi crezut că se mai poate face nu a schimbat absolut deloc deznodământul, a dat naştere unei mai mari temeri şi unor întrebări: de ce mi-am permis să fiu capturată pe acest drum? cum am ajuns pradă unor astfel de frământări? de ce nu mă distanţez, când pentru alţii ar fi cel mai firesc şi mai simplu gest?
Sunt conştientă că nu voi primi răspunsuri decât poate prin coşmaruri repetitive. O dată, de două ori... a mia oară este doar vina mea.
Şi ştiţi care este culmea culmilor? Nu raţiunea m-a adus în situaţia asta, deşi ea mi se arată în vis îmbrăcată-n ţoalele nespălate ale viitorului.
Un absurd nesfârşit... şi iarăşi mă întreb: care este capătul...?