Simplu vs. complicat

A trecut ceva timp de la ultima postare. Motivul? Mai mult decât simplu. Am trecut printr-o avalanșă de sentimente, am luat hotărâri ca mai apoi spre dezamăgirea mea, nu și a altora, să decid că nu pot renunța așa că am luat-o iar de la capăt cu forțe izvorâte din nici nu mai știu ce forță. Această avalanșă însă mi-e aproape imposibil de pus în cuvinte. Prefer ca anumite gânduri să rămână intemnițate în mine dintr-un motiv extrem de simplu: nu vreau să regret că mi le-am mânjit cu superficialitatea cu care vor fi tratate de către cei care mă "ascultă". Căci suntem doar o mare de gânduri în mijlocul căreia hotărâm să ne înecăm fie visători, fie încercând să le găsim o rezolvare.
Ei, în cursul acestor luni am reușit să-mi ocup chiar și timpul la care încă nu am acces, însă nu regret. Nu că doar asta ar fi suficient ca să-mi protejez ființa din a fi inundată cu bucurii și suferințe deopotrivă, înrădăcinate de cele mai multe ori în idei nesătule de viață și dușmane cu somnul.
Dar deviez involuntar de la subiect. În cursul acestor luni am ajuns la o concluzie de care am devenit conștientă cu mult timp în urmă, dar pe care o țin încă în faza de testare și pe care o uit poate voit, purtată de vise, magia vieții și speranțe. Lucrurile sunt simple. Hotărârile sunt simple atât timp cât dai dovadă de destulă stăpânire de sine încât să le respecți. Sentimentele sunt simple, atunci când sunt într-adevăr sincere și singulare. Visele sunt simple atunci când depui orice efort uman și inuman pentru a ți le aduce spre împlinire. Viața și moartea sunt simple pentru că au o singură direcție.
Atunci de ce ne complicăm? Oare preferăm să complicăm orice nimic doar fiindcă viața noastră capătă atunci o altă culoare, un alt ritm, o altă dificultate? Suntem dependenți de complicații? Tind să cred că da.

Și nimic nu este mai simplu (sau pare) decât un răsărit pur... care timp de câteva zile la rând m-a mângâiat cu razele sale calzi și mi-a inspirat mai multă speranță și dorință de toate și de tot. Visez și mă complic.

Speranță

Am considerat întotdeauna că unul dintre elementele enigmatice care ne face umani este râul nesfârșit de speranță care izvorăște involuntar din sentimente ce-ți cuprind sufletul pe nesimțite. Speranța este cea care îți poate aduce soarele în viață, dar și cea care te poate doborî.
Să fie oare atunci speranța cea care se stinge cel din urmă? Cea care încă te ține agățat de absurd, până la urmă? Ce se întâmplă atunci când zilnic o simți cum își pierde din intensitate?
Am pornit de cele mai multe ori de la principiul că nimic nu este imposibil atunci când ești pregătit să lupți până în ultima clipă. Dar am început să realizez, pe calea cea dură, că lupta nu este suficientă nici măcar atunci când speranța și dorința se împletesc împreună într-o rază de optimism nesăbuit pe care sufletul ți-l absoarbe încetul cu încetul.
Unele situații sunt imposibile (fără îndoială, din voința cuiva) fie că ești tu pregătit să renunți la orice pentru a le schimba statutul în Posibil.
Să fiu oare pe punctul de a lua forma lui Icar?

Vis/coşmar

Un moment de reverie al subconştientului a luat forma unui coşmar care are toate şansele să fie transpus în realitate.
Dezavantajul la a fi o persoană destul de raţională şi realistă este faptul că cele mai mari preocupări şi griji, de obicei, tind să prindă viaţă. Ai crede că din moment ce toate aceste gânduri ancorate în realitate ţi-au străbătut deja mintea, vei fi pregătit pentru orice ţi-ar pregăti viaţa, însă nu rămâi decât cu un gust amar şi cu impresia absurdă că firul vieţii tale este ţesut cu un umor întunecat. Din nefericire, visele nu au tendinţa de a prinde viaţă atât de des precum temerile.
Vorbim de vise, realitate şi umor întunecat. Subconştientul, cel mai probabil - aşa cum ar fi tentată să spună orice persoană bine împământenită în ale realităţii fără pic de miere - a încercat să-mi picteze imaginea viitorului meu dacă voi menţine aceeaşi cale ca şi până în prezent, prin intermediul unui vis. Cu atât mai absurd mi se pare faptul că tocmai prin vis mi s-a arătat acest viitor, când relaţia mea cu visul se limitează de cele mai multe ori la ochii deschişi spre cerul înstelat şi la melancolia meditativă care îi însoţeşte. Încă un motiv, poate absurd, să mă încred în ceea ce mi s-a arătat. Logica nebunului.
Cea mai mare temere a mea din clipa de faţă şi ultimele luni mi-a fost desenată deloc în culori vii. Şi promit... nimic nu mi s-a părut mai real decât acel vis. Iar faptul că orice am făcut până acum şi orice aş fi crezut că se mai poate face nu a schimbat absolut deloc deznodământul, a dat naştere unei mai mari temeri şi unor întrebări: de ce mi-am permis să fiu capturată pe acest drum? cum am ajuns pradă unor astfel de frământări? de ce nu mă distanţez, când pentru alţii ar fi cel mai firesc şi mai simplu gest?
Sunt conştientă că nu voi primi răspunsuri decât poate prin coşmaruri repetitive. O dată, de două ori... a mia oară este doar vina mea.
Şi ştiţi care este culmea culmilor? Nu raţiunea m-a adus în situaţia asta, deşi ea mi se arată în vis îmbrăcată-n ţoalele nespălate ale viitorului.
Un absurd nesfârşit... şi iarăşi mă întreb: care este capătul...?

Code word: Pasiune

Mi-a spus cineva nu de mult timp că tot ceea ce fac, fac cu o pasiune nemaipomenită. Mi-am dat seama în acel moment că persoana respectivă a văzut prin mine mai repede decât o fac oameni dragi care mă știu de o viață. Pasiunea este un element vital pentru fericire și da, mi-am vândut o parte din suflet ei cu mult timp în urmă.
Investesc pasiune în ce aleg să fac, în cine aleg să mă pierd și îmi întind plasa în diverse domenii din pasiune.
Iubesc cu pasiune, creez cu pasiune și sunt forțată uneori să renunț dintr-o pasiune care-mi poate face rău.
Dar unde am fi fără strop de pasiune? Cât de simplă ne-ar fi viața?

Determinare

Am luptat pentru multe în viață. De fapt, nu cred că mi s-a oferit vreodată ceva fără să necesite o sforțare mai mult sau mai puțin supraomenească din partea mea. Mi s-a spus că nu am răbdare, mi s-a spus că lucrurile sunt hotărâte într-un anumit fel și nimic din ce aș face nu le va schimba. Nu m-am lăsat învinsă de aceste cuvinte. De ce? Pentru că doar tu ca individ singular îți știi limita puterilor. Și nu, nu accept ca lucrurile să fie într-un anumit fel fără să fi dat tot ce pot ca să încerc măcar să le schimb. Nu vreau să intru într-o luptă cu a mea conștiință mai târziu (fiindcă ea chiar știe secretul doborârii mele).
Am așteptat o modalitate de a rezolva lucrurile și de data asta, m-am întrecut în inventivitatea metodelor de a ajunge în punctul dorit, am dat dovadă de mai multă răbdare decât m-aș fi crezut capabilă. Dar poate m-am săturat. M-am săturat să aștept să se ivească soluția din nori, doar pentru că așa "este scris". Cine spune asta? De ce n-aș putea să creez eu o soluție?
Fie că ne place sau nu, trăim, simțim și ne proiectăm involuntar în funcție de imaginea noastră în celalalt. Undeva pe drum poate chiar pierdem și o parte din identitatea noastră; preferăm să ne lăsăm absorbiți. Dacă suntem într-adevăr îngenuncheați, este doar pentru că am acceptat asta. Da, de bunăvoie și nesiliți de nimeni.
Poate ar fi cazul să reconsiderați ce importanță aveți pentru voi, nu pentru ceilalți. Poate ar fi cazul să încetați să mai așteptați miracole și să depuneți eforturi de titan ca să obțineți ce vreți. Și să-mi dați sfaturi inutile.
O să încerc să-mi ascult propriul sfat; era o vreme când o făceam.

Goliciunea sufletului

Astăzi am dat peste un citat parcă extras din inima mea. Nu pot să nu îl pasez mai departe:
"Cel mai uşor este să răneşti sufletul cuiva, căci sufletul umblă desculţ şi paşii lui culeg toţi spinii unei zile." (Gabriel Liiceanu)

Zboară

Ne cățărăm pe vis, ne agățăm cu speranțele de lianele sale plăpânde și ne zbatem să îi întărim rădăcinile.
Care ar mai fi bucuria vieții dacă nu am visa chiar și atunci când ochii ne sunt orbiți de soare?

Renunţare

Oare câtã voinţã şi câtã tãrie de caracter poate sã conţinã o singurã persoanã? Care este sursa lor? Care ar fi limita? Şi cum o gãseşti?
Limita mea s-a rãtãcit probabil undeva pe drum…

Culori

Ce ar fi să fii tu scriitorul, iar eu o simplă cititoare? Tu artistul, iar eu un mulaj care-ți conturează miile de gânduri?

Universul iubirii

O iubire construitã-n timp şi consolidatã de greutãţi depãşite prin fidelitate şi o încredere reciprocã de neclintit, mi s-a pãrut întotdeauna forma idilicã de afecţiune şi cea mai de dorit.
Cea mai de duratã, cea mai intensã şi cea mai realã. Pentru cã viaţa nu este un râu limpede de munte mirosind a petale de lãcrãmioare, ci un râu plin cu pietre ascuţite, de felurite dimensiuni, care în final se va scurge într-o cascadã infinitã.
Ca sã construieşti o familie trebuie sã-ţi cunoşti persoana aleasã, sã te simţi o jumãtate dintr-un întreg clãdit prin iubire, respect, sinceritate şi suport. Trebuie sã ştii fãrã urmã de îndoialã ce vrei, pe cine vrei şi ce ai face pentru a-i oferi toatã fericirea de care un muritor poate fi capabil.
Momente de intimitate pe care nu le-ai trãda şi uita, amintiri cât sã-ţi încununeze o viaţã, chiar şi de ai fi nemuritor. O pasiune arzând la fel de vie ca în momentul în care ai realizat cã alãturi de acea persoanã vrei sã zideşti un nou univers cunoscut şi înţeles doar de voi, uneori rãscolit de micile surprize pe care chiar şi dupã ani întregi ea nu le-ar bãnui. Un suport necondiţionat de certuri, un sentiment nemuritor de împlinire şi siguranţa cã atunci când veţi deveni bunici, încã vã veţi împreuna mâinile cu iubire.
Sunt înconjuratã de o superficialitate tulburãtoare a sentimentelor, de interes şi de conformism. Nu aşa ar trebui sã stea lucrurile.

Rãstigniţi-mã ca fiind visãtoare sau tradiţionalistã, însã doar o astfel de iubire aş invidia.

                              "Homecoming" (1940) - Hans A. Bühler (1877-1951, Germania)

Casă/Acasă

Cu cât încerc să te simt mai mult, cu atât încep să mă simt mai departe de casă. Dar ce fac atunci când mă simt adăpostită, dar fragmentată între două "acasă"? Când două locuri diferite încep să rezoneze împreună?    

Mi-e dor.

O altfel de vânătoare

Am obosit să-mi vânez viitorul. Vânătoarea nu este punctul meu forte.

Remodelare emoţionalã

În ultima vreme am avut sentimentul cã, de bunãvoie, am acceptat sã fiu prinsã într-o plasã fãrã cale de ieşire. Am devenit mai nehotãrâtã decât am fost în întreaga viaţã, am adunat câte un alt regret pe care nu-l simt ca fiind al meu, zilnic. Nu mai ştiu pentru binele cui mã lupt când pare sã fie bine aşa.
Orice micã razã de speranţã m-a târât înapoi, poate fãrã voie, pe palma unui suflet răzleț unde m-am aşezat încãpãţânatã, fãrã sã-mi doresc sã mai plec. Dacã m-am hotãrât de mai multe ori decât îmi permit degetele sã numãr sã-mi pãrãsesc cuibul atât de atent construit nu ştiu pe ce temei, întotdeauna m-am întors la fel de voioasã. Pentru cã simţeam cã vreau sã împãrtãşesc lumii întregi cât de mare-mi devine inima atunci când vede un strop de încredere.

Poate a venit momentul sã cedez.

Umbra

O pasăre stătea pitită sub umbră unui pantof. Acolo nu era întuneric, nu era frig, nu era iarnă. Dar aripile-i deveneau tot mai grele.

Ziditoarea de cuvinte

Am fost deseori capturată de magia cuvintelor, însă de cele mai multe ori m-au dezamăgit. Nu le consider a-mi fi suficiente atunci când am cea mai mare nevoie de ele. Mi-au adus atât fericire atunci când credeam în sinceritatea lor, dar și durere atunci când s-au dovedit a fi aruncate-n vânt fără rost.
Visez la libertate și o caut în artă, în cuvinte, oriunde simt nevoia. Visez să ofer fericire, dar am învățat să nu mai aștept nimic în schimb. Iubesc stabilitatea, iubesc tot ce reprezintă o familie tocmai pentru că nu am avut una întreagă niciodată, am învățat să fac sacrificii și am învățat să pierd. Îmi înfrunt demonii zilnici printr-o putere antrenată de multe încercări ale vieții.
Ţin cu dinții de mica doză de inocență care mai zace în mine, deși tocmai ea este cea care m-a vârât în situații fără ieșire. Nu sunt străină vieții de blogger. Evit de multe ori să-mi fac cunoscute scrierile pentru că știu cât de mult îmi trădează sentimentele. Ţin la sinceritate la fel de mult ca la inocență, însă mulți au descoperit secretul mânjirii ei. Vreau să o protejez.
Și nu în ultimul rând... iubesc viața, așa cum este ea. Mai multe veți descoperi pe parcurs, poate chiar începând de astăzi.
Lectură plăcută și bine ați venit.